Observator.info

Următoarele săptămâni sunt o perioadă de zbucium pentru filialele locale ale partidelor politice. Toate cele trei forţe politice importante ale momentului se pregătesc de alegeri sau, dacă ţinem cont de ultimele evoluţii şi zvonuri, de schimbări de lideri impuse de la centru (pentru că, aşa cum bine tuşa Alexandru Lăpuşneanu, dacă cineva nu te vrea, nu înseamnă neapărat că nici tu nu îl vrei...). PSD şi PDL sunt în trepidaţia scrutinului, PNL se pregăteşte să îşi înscăuneze liderul agreat de Bucureşti.

De departe cea mai mare frământare este la social-democraţi. Pentru cea mai importantă poziţie din organizaţie concurează patru candidaţi: Marius Lazăr, Avram Crăciun, Dorel Căprar, Ciprian Luca. Miza este importantă – noul preşedinte va conduce partidul până la alegerile locale şi generale, urmând să decidă candidaţii pentru primărie, consiliul judeţean, consiliul local, Camera Deputaţilor şi Senat. Şi, evident, în cazul în care PSD va intra la guvernare (ultimele sondaje naţionale îl cotează cu şansa de a forma aproape singur guvernul), preşedintele va decide directorii instituţiilor deconcentrate şi candidatul pentru Prefectură. Concursurile pe post pot fi cu „10 000 de întrebări europene”. Prietenii de la PSD ştiu de ce... Cu alte cuvinte, liderul va sta pe un sac de bani, dar va avea şi o influenţă pe care niciun alt lider PSD nu a mai avut-o la Arad din 2004 încoace. Care dintre cei patru candidaţi are şanse mai mari să câştige este greu de intuit, pentru că jocurile de culise sunt încă în toi: Lazăr a avut un schimb neprincipial de replici cu Victor Ponta când susţinea preşedinţia lui Mircea Geoană – deci pare că a pierdut teren serios; Crăciun este potrivit mai degrabă pentru o funcţie de preşedinte de onoare decât pentru una activă şi combativă de preşedinte plin; Căprar a dus partidul mult sub 10 procente la alegerile locale precedente şi este greu de crezut, chiar dacă prin judeţ echipa sa de campanie jură pe prietenia lui cu Ponta încă de la organizaţia de tineret a PSD cu câţiva ani în urmă, că ar putea găsi soluţia vitalizării organizaţiei (dacă ar fi avut-o, o folosea când a candidat la primărie); Luca este agreat de judeţ şi fiind deputat are susţinere la Bucureşti, dar îi atârnă de gât o piatră de moară portocalie, de care s-au agăţat toţi ceilalţi contracandidaţi ai săi. Indiscutabil, PSD are nevoie de o schimbare radicală în Arad. Dacă facem un calcul sumar, băbesc, este foarte plauzibil ca social-democraţii să fi pierdut tocmai la Arad preşedinţia ţării – iar Victor Ponta, care a dat asigurări că nu se va implica în deznodământul alegerilor, va ţine probabil cont de asta. PSD are nevoie de o faţă nouă, de un suflu nou. Are nevoie de ambiţie şi de capacitate financiară. Cred că asta va schiţa portretul robot al viitorului preşedinte, sau cel puţin aşa ar trebui să se întâmple, dacă partidul vrea să scape din anonimatul actual, să avanseze din punctul mort în care s-a cantonat de câţiva ani. Or, dintre cei patru candidaţi la şefia partidului, numai Luca nu l-a condus până acum, ceilalţi trei şi-au susţinut, cum s-ar spune, examenul de capacitate. 

La PDL problemele se pun altfel. Aici este vorba despre conservarea puterii, şi nu văd o persoană mai potrivită pentru asta decât actualul preşedinte, Seculici. Sigur că pretenţii mari pot emite şi Nicu Ioţcu şi Gheorghe Falcă. Dar niciunul dintre ei nu are anvergura lui Seculici şi nici diplomaţia lui, tactul care a dus la coaliţii şi soluţii ce au dus PDL Arad pe primul loc pe plan naţional şi i-au asigurat calitatea de cea mai importantă şi performantă filială de partid din România. Desigur, şi Falcă şi Ioţcu au rolul lor în această construcţie, dar l-au avut pentru că li s-a permis să îl aibă, pentru că li s-au dat aripi. Meritul principal a fost al lui Seculici, care i-a lăsat să se dezvolte, le-a dat mână liberă şi i-a strunit, şi care atunci când toţi căutau să îşi strivească concurenţa internă a mizat în Arad pe o nouă generaţie de oameni politici tineri şi capabili, dispuşi la eforturi şi sacrificii (inclusiv financiare), chiar şi atunci când partidul a fost în opoziţie, iar apoi, la putere, i-a recompensat în primul rând pe cei care au muncit. PDL, sub Seculici, s-a dezvoltat pentru că a avut o politică bună de cadre şi pentru că nu a reprimat concurenţa din partid. Ceea ce a făcut Gheorghe Seculici nu a mai făcut niciun alt lider politic arădean şi nici nu cred că ar fi dispus să facă – s-a retras la treburile sale şi i-a lăsat pe alţii să se afirme, controlând discret dar permanent şi impunând un echilibru care a sudat partidul şi a evitat excesele din organizaţie. Pentru această filială, Seculici este adezivul care o ţine coagulată. Alegerile interne la PDL ar urma să aibă loc în octombrie (sau ceva mai târziu, dacă situaţia de la nivel naţional se precipită). Neîndoios, însă, că va fi o cursă solitară cu un câştigător evident. Dacă este bună pentru PDL această continuitate? Faptul că partidul are şapte din cei 11 parlamentari ai Aradului, primar, viceprimar, preşedinte de Consiliu Judeţean şi doi vicepreşedinţi, prefect, primari în 85% dintre localităţile judeţului, şi a trimis la Arad secretari de stat şi înalţi funcţionari publici cu rol decisiv în unele instituţii importante ale statului, este un răspuns suficient. 

Despre alegerile interne care ar fi trebuit să aibă loc în 18 septembrie PNL se ştie că... nu se ştie nimic. Partidul nu mai are preşedinte statutar ales de vreo patru ani. S-a impus aici o modă a deciziilor luate de la Bucureşti, nu pe criterii obiective de competenţă, ci pe criterii subiective de simpatie. Mesajul pe care Capitala liberală l-a transmis la Arad în ultimii ani a fost limpede ca cristalul: „Ciocul mic, noi suntem la putere!” Este un mesaj la îndemână şi acum, când Mihai Calimente a primit de la însuşi Crin Antonescu calul alb pentru a intra pe el în trap în sediul PNL, la încoronare. Liberalii sunt pe cale să primească un cadou din partea centrului un nou preşedinte neales, dar bine văzut la Bucureşti, unde e vocal şi poziţionat în loc vizibil. Mă tem că nu vor mai fi alegeri la PNL Arad nici anul acesta, iar ăsta ar fi un mare deserviciu adus democraţiei de partid şi un important factor de demobilizare a unei filiale somnambule, care doarme dar merge din inerţie mişcată de un resort interior ce o conduce pe unde ea nici nu realizează măcar că e prezentă. Dacă centrul va amâna iar alegerile şi va instala, aşa cum se spune, un nou preşedinte interimar, fără legitimitatea votului şi deci fără susţinerea membrilor de partid, PNL recidivează în eroarea care îi motivează lipsa de rezultate. În ultimii ani în tabăra liberală o reţetă de insucces propagată cu obstinaţia optimistului căruia nu îi vine să creadă că odată şi odată nu va da totuşi roade. Un optimist care se încăpăţânează să îşi demonstreze că nu e adevărat că mai rău de atât nu se poate!